Ghid pentru Lucrarea de Licență 2026: Structură, Redactare și Pregătire

Realizarea unei lucrări de licență este una dintre cele mai importante etape ale finalizării studiilor universitare. O lucrare bine organizată nu înseamnă doar un număr suficient de pagini, ci presupune alegerea unei teme potrivite, documentare academică, stabilirea unei metodologii și prezentarea coerentă a rezultatelor cercetării.

În acest ghid prezentăm principalele etape pe care un student ar trebui să le urmărească în 2026 pentru a pregăti o lucrare de licență clară și bine structurată.

1. Alegerea temei pentru lucrarea de licență

Primul pas este alegerea unei teme suficient de clare pentru a putea fi cercetată în timpul disponibil. Tema trebuie să aibă legătură cu specializarea studentului și să permită identificarea unor surse bibliografice relevante.

Înainte de stabilirea titlului final este util să verifici existența cărților, articolelor științifice, studiilor și datelor necesare cercetării. O temă foarte largă poate deveni dificil de analizat, în timp ce o temă excesiv de restrânsă poate limita documentarea.

2. Cum se structurează o lucrare de licență

Cerințele diferă între universități și facultăți, însă o structură frecvent întâlnită include introducerea, partea teoretică, metodologia cercetării, partea aplicativă, rezultatele, concluziile, bibliografia și anexele.

Introducerea

Introducerea explică tema aleasă, relevanța acesteia, obiectivele lucrării și modul în care este organizată cercetarea.

Partea teoretică

Această secțiune prezintă conceptele și teoriile relevante pentru subiect. Sursele trebuie selectate critic, iar ideile preluate trebuie citate conform regulilor academice.

Partea practică

În funcție de specializare, partea aplicativă poate include un chestionar, interviuri, analiza unor date, un studiu de caz, observație, analiză statistică sau alte metode adecvate obiectivelor cercetării.

Pentru o prezentare mai amplă a etapelor și cerințelor poți consulta și ghidul despre lucrarea de licență.

3. Obiectivele și întrebările cercetării

Obiectivele arată ce urmărește cercetarea. Ele trebuie formulate clar și trebuie să poată fi corelate cu metodologia și concluziile lucrării.

Într-o cercetare cantitativă pot fi formulate și ipoteze care vor fi analizate prin intermediul datelor colectate. În cercetările calitative sunt frecvent utilizate întrebările de cercetare.

4. Metodologia cercetării

Metodologia explică modul în care sunt obținute și analizate informațiile. Studentul trebuie să precizeze metoda utilizată, participanții sau sursele analizate, instrumentele de cercetare și procedura de colectare a datelor.

Alegerea metodei nu trebuie făcută doar pentru că o anumită tehnică este populară. Metoda trebuie să răspundă obiectivelor lucrării și caracteristicilor domeniului studiat.

5. Bibliografia și citarea surselor

Bibliografia demonstrează baza documentară a cercetării. Este recomandată utilizarea unor surse academice relevante și verificabile, precum cărți de specialitate, articole științifice, baze de date academice și documente oficiale.

Stilul de citare poate fi APA, Harvard, Vancouver sau un sistem solicitat direct de facultate. Cel mai important este ca același stil să fie utilizat consecvent în întreaga lucrare.

6. Redactarea concluziilor

Concluziile nu ar trebui să reprezinte doar un rezumat al capitolelor. Ele trebuie să răspundă obiectivelor formulate la început și să evidențieze principalele rezultate ale cercetării.

Pot fi menționate și limitele cercetării, precum și eventuale direcții pentru studii viitoare.

7. Verificarea finală înainte de predare

Înainte de predare este recomandată o verificare completă: ortografie, numerotarea capitolelor, tabele și figuri, trimiteri bibliografice, cuprins, anexe și respectarea cerințelor tehnice ale facultății.

De asemenea, studentul trebuie să verifice dacă toate ideile preluate din alte surse sunt citate corespunzător și dacă versiunea finală respectă regulile instituției privind originalitatea academică.

Pregătirea pentru susținerea lucrării

După finalizarea documentului urmează pregătirea prezentării. Este utilă realizarea unei prezentări concise care să evidențieze tema, obiectivele, metodologia, principalele rezultate și concluziile.

Pentru informații suplimentare despre structură, metodologie și pregătirea unei lucrări universitare pot fi consultate resursele de pe LicentaDisertatie.net.

Concluzie

O lucrare de licență reușită se construiește etapizat. Alegerea unei teme potrivite, documentarea atentă, metodologia corectă și verificarea finală sunt mai importante decât redactarea în grabă a unui număr mare de pagini. Planificarea din timp permite studentului să dezvolte o cercetare mai coerentă și să se pregătească mai bine pentru susținere.

Continutul Raportului Juridic Civil

Cu titlu de noutate, art. 40 din noul Cod civil reglementează capacitatea de exerciţiu anticipată. Astfel, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. în acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie[1] . în opinia noastră, poate constitui „motiv temeinic” împrejurarea că persoana minoră a dobândit sau urmează să dobândească calitatea de părinte. în acest caz, capacitatea deplină de exerciţiu a minorului este reclamată de autoritatea părintească ce este obligat s-o exercite asupra copilului, conform art. 483 şi urm. din noul Cod civil.

Persoanele care au capacitate civilă deplină de exerciţiu pot participa la raporturi juridice civile încheind în nume propriu şi nemijlocit orice act juridic, cu excepţia celor interzise în mod expres prin lege.

c)         Capacitatea civilă restrânsă de exerciţiu

Potrivit art. 41 din noul Cod civil, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă [alin. (1)]. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă[2] .

Incuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului [alin. (2)] .

Cu toate acestea, în temeiul art. 41 alin. (3), minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

De asemenea, în temeiul art. 42 din noul Cod civil, minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. în acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.

d)         Lipsa capacităţii civile de exerciţiu

Potrivit art. 43 alin. (1) din noul Cod civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu[3] :

-           minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani [lit. a)];

-           interzisul judecătoresc [lit. b)].

In temeiul art. 43 alin. (2), pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege (teza I). Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător (teza a Il-a).

De asemenea, în temeiul art. 43 alin. (3) din noul Cod civil, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru [alin. (4)].

Teza a doua din conţinutul art. 43 alin. (2) şi alin. (3) din noul Cod civil comportă unele observaţii particulare.

Din punct de vedere juridic, minorii sub vârsta de 14 ani şi cei puşi sub interdicţie judecătorească se află în imposibilitate de a încheia acte juridice, indiferent că privesc munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia lor.

Intr-adevăr, actul juridic, fiind o manifestare sau un acord de voinţe, poate fi încheiat numai de persoane care au discernământ. Evident, cele două categorii de persoane nu au capacitate de exerciţiu, fiindcă legiuitorul prezumă că sunt lipsite de discernământ. Pentru minorii în vârstă de până la 14 ani prezumţia este relativă (iuris tantum), iar pentru persoanele puse sub interdicţie prezumţia este absolută (iuris et iure).

---

[1]  Organizarea şi funcţionarea „consiliului de familie” sunt reglementate de art. 126-132 noul Cod civil.

[2]  Potrivit art. 107 din noul Cod civil, procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţă de tutelă [alin. (1)]. în toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri [alin. (2)]. De asemenea, art. 265 dispune că toate măsurile date prin prezenta carte (Cartea a II-a - despre familie) în competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107 fiind aplicabile în mod corespunzător.

[3]   Anterior, lipsa capacităţii depline de exerciţiu a fost reglementată de art. 11 din Decretul nr. 31/1954.

Competenta Teritoriala in Materie Civila

Participarea terţilor la procesul civil

            În forma sa cea mai simplă, procesul civil are loc între reclamant şi pârât (cele două părţi din proces), hotărârea judecătorească ce se pronunţă având autoritate de lucru judecat numai faţă de cei care au participat în procesul respectiv.

            Uneori însă, interes sau legătură cu raportul juridic ce a generat procesul au şi alte persoane. Pentru că hotărârea să aibă efect şi asupra lor, legea permite, în anumite împrejurări, participarea acestora la procesul început.

            Însăşi legea procesual civilă a dat părţilor posibilitatea să cheme în cadrul procesului alte persoane, sub formă: chemării în judecată a acestora, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului. Această cerere de chemare în judecată a unor terţi alături de părţile care iniţial au început procesul se numeşte intervenţie forţată sau indirectă.

            Uneori, interesul de a interveni într-un proces poate aparţine şi terţelor persoane, această formă fiind denumită intervenţie voluntară.

în cele ce urmează, vom analiza formele de participare a terţilor în procesul civil, prevăzute de Codul de procedură civilă.

Intervenţia voluntară

            Potrivit prevederilor art. 49 C. proc. civ. „(1) Oricine are interes, poate interveni într-o  pricină ce urmează^[1] între alte persoane. (2) Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. (3) Ea este în interesul uneia dintre părţi, când sprijină numai apărarea acesteia"^[2] .

 Intervenţia voluntară se clasifică în:

a)         principală (agresivă);

b)         accesorie (auxiliară, alăturată).

a)         Intervenţia principală - se face de terţ care urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său sub forma cererii de chemare în judecată ca natură juridică având caracterul acesteia, şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces (reclamant sau pârât), terţul urmărind să câştige pentru el obiectul procesului^[3] . Intervenţia poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înaintea încheierii dezbaterilor". Cu învoiala părţilor intervenţia principală se poate face şi în apel până la încheierea dezbaterilor pe fond înaintea instanţei de apel [art. 50 alin. (3)]J.

b)         Intervenţia accesorie - are un scop limitat, întrucât cel ce realizează intervenţia nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el ci pentru partea în favoarea căreia a intervenit.

            Fiind o simplă apărare, cererea de intervenţie accesorie se poate face chiar şi înaintea instanţei de recurs având natura juridică a unei apărări (art. 51 C. proc. civ.).

            În literatura juridică s-a apreciat că intervenţia accesorie nu este admisibilă în cazurile în care interesul ar fi numai de ordin afectiv faţă de una din părţi ori când terţul ar urmări doar respectarea unor prevederi legale ori determinarea unei jurisprudenţe“.

---

^[1]  I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, op. cit., p. 187-188; V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, op. cit., voi. I, p. 177.

^[2]  Decizia Curţii Constituţionale nr. 76/2.04.2000, publicată în M. Of., Partea I. nr. 350/27.07.2000.

^[3]  GH. Sasu, Intervenţia principală şi accesorie, în rev. J.N. nr. 6/1960, p. 1090.

Competenta Teritoriala

De asemenea, fiind instituite prin lege, persoanele se află în imposibilitate juridică de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile şi obligaţiile ce le incumbă. Deci, o eventuală renunţare din partea acestora la capacitatea lor de folosinţă nu poate să producă efecte juridice.

Potrivit art. 35 din noul Cod civil, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.

Cu toate acestea, în temeiul art. 36, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.

Facem precizarea că, potrivit art. 412 alin. (1), timpul legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins între a trei sută şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii (teza I).

Acest interval de timp se calculează de la zi la zi (teza a Il-a), ceea ce înseamnă că, în calculul lui intră atât prima zi, cât şi ultima zi. Altfel spus, acest termen nu este pe zile libere130. De fapt, dispoziţiile art. 412 alin. (1) teza a Il-a derogă de la dreptul comun.

Astfel, potrivit art. 2553 alin. (1) din noul Cod civil, când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima zi şi ultima zi a termenului.

Art. 412 alin. (2) oferă posibilitatea ca, prin mijloace de probă ştiinţifice, să se poată face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval[1]. 

Faţă de aceste dispoziţii legale, se poate desprinde concluzia că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii legale relative (rara tantumj, ce poate fi răsturnată prin administrarea probei contrare.

In schimb, în vechea reglementare, art. 61 din Codul familiei nu prevedea posibilitatea de a se face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp ce constituie timpul concepţiunii şi nici în afara acestuia. Cu toate acestea, jurisprudenţa a decis că era admisibil să se facă dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă a timpului legal al concepţiei şi că era inadmisibil să se facă dovada concepţiunii în afara acestuia. Finalmente, în vechea reglementare, timpul legal al concepţiei era instituit sub forma unei prezumţii absolute ( iuriset rare)1'1.

Din punct de vedere medical, momentul naşterii este chiar momentul în care fătul este expulzat sau extras din cavitatea uterină a mamei (parturiţie) [2]  .

---

[1]  In reglementarea anterioară, cu titlu particular, art. 654 vechiul Cod civil, dispunea că, pentru a succede, persoana ce succede trebuie să existe în momentul deschiderii succesiunii [alin. (1)]. în temeiul aceluiaşi text, copilul conceput era considerat că există [alin. (2)], iar copilul născut mort era considerat că nu există (3). Drept urmare, în temeiul art. 654 vechiul Cod civil, copilul conceput dobândea drepturi succesorale cu condiţia să se nască viu. Acest text nu a fost preluat în noul Cod civil. în opinia noastră, soluţia este raţională. într-adevăr, din moment ce art. art. 36 din noul Cod civil se referă fără distincţie la recunoaşterea drepturilor copilului din momentul concepţiunii, apare inutil să fie reglementată şi cu titlul particular această posibilitate, mai ales că nu există aspecte derogatorii de la dreptul comun.

[2] T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1995, p. 383 şi urni

Clauzele si Particularitatile Contractului International de Vanzare-Cumparare de Marfuri

Cererea de ofertă este un act comercial care, din punct de vedere juridic, reprezintă o manifestare de voinţă a importatorului, de a cumpăra o anumită marfă sau de a stabili legături comerciale cu vânzătorii.

Aceasta poate fi făcută în scris (letric, fax, telegrafic, telex), oral sau prin telefon însă trebuie confirmată în scris[1].

Până în prezent, în practica internaţională nu s-a ajuns la o cerere de ofertă uniformizată, conţinutul ei variind în funcţie de scop, produs precum şi particularităţile segmentului de piaţă, redactarea acesteia urmărind să fie făcută sub formă îngrijită, sobră, folosindu-se formulele de politeţe comercială.

Principala funcţie a cereri de ofertă este aceea de a iniţia tratative cu partenerii externi în vederea încheierii unor tranzacţii comerciale.

Ea poate avea însă şi alte funcţii, printre care aceea de informare şi de cercetare a pieţei externe.

Cererea de ofertă transmisă prin corespondenţă pot fi întocmite fie sub forma unor scrisori circulare, fie individuale.

Cererile de ofertă circulare au de regulă o eficienţă redusă, iar difuzarea concomitentă, a unui număr mai mare de cereri de ofertă pe piaţa respectivă, poate determina o deformare a preţurilor.

Cererile de ofertă individuale, prin notă personală pe care o degajă, sunt tratate cu mult mai multă atenţie de către exportatori.

Se deosebesc două feluri de cereri de ofertă[2]:

-           cerere de ofertă cu caracter general., care se fee cu scopul de a obţine de la vânzător informaţii asupra preţurilor care se plătesc pentru diferite sortimente de mărfuri, precum şi pentru a primi cataloage, mostre etc.;

-           cereri de ofertă pe mărfuri concrete, care se fee cu scopul de a încheia o afacere comercială, în care, de obicei, se trece: marfa, cantitatea necesară, termenul de livrare, condiţii de plată, condiţii de preţ, etc. Cumpărătorul poate solicita vânzătorului şi prospecte, fotografii, mostre, facturi proforme etc.

---

[1] Bivolaru Dana, Bomos Sever Gabriel – “Contracte interne si internationale”, ed. Tribuna economica, Bucuresti 1999,p.41

[2] Popescu Tudor – “Dreptul Comertului International”, ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1983,p.252

Clasificarea Bunurilor Obiect Juridic a Raportului Civil

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte definirea dreptului subiectiv civil. în ceea ce ne priveşte, vom defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea subiectului activ, în Urnitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

            Aşadar, se observă, în primul rând, că dreptul subiectiv civil este o posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de legea civilă subiectului activ (titularului).

în al doilea rând, dreptul subiectiv civil presupune trei componente, anume:

-           posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege;

-           posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva);

-           posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forţei de constrângere a statului, dacă dreptul este nesocotit sau încălcat.

Este important de reţinut că existenţa dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu exerciţiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este acelaşi lucru cu posibilitatea materializată (cu efectiva punere în valoare a posibilităţii juridice).

1.2.3.   Clasificarea drepturilor subiective civile

            1.2.3.1.Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative

            În literatura de specialitate, de regulă, se arată că această clasificare a drepturilor subiective civile are drept criteriu opozabilitatea lor.

            În ceea ce ne priveşte, apreciem că un asemenea criteriu nu este la adăpost de orice critică, deoarece, ca realitate juridică, orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept, în sensul că acestea din urmă nu pot să îl nesocotească. De aceea, vom prefera să împărţim drepturile subiective civile în absolute şi relative, după cum titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.^[1]

            Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita.

            În categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât Drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.

            Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:

-           numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;

-           îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;

-           obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau, cum se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga om nes).

            Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

            Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.

            Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:

-           este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;

-           îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o abţinere (a nu face);

-           obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).

---

^[1]  P.M. COSMOVICI, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 59.

Clasificarea Actelor Juridice

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia „forma actului juridic civil” poate avea şi un sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem)-, forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

Principiul consensualismului

Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).

Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru că actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. în alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

În legislaţia actuală, există o consacrare expresă, cu caracter general, a acestui principiu în art. 1178 C.civ. potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea să valabilă”.

De asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile, precum contractul de vânzare [art. 1674 C.civ., conform căruia „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”] sau, mai larg, contractele translative de drepturi reale [art. 1273 alin. (1) teza I C.civ. care dispune că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”].

Fiind vorba de un principiu, înseamnă că excepţiile trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.

Cheltuielile de Judecata

 Fundamentul juridic al obligaţiei de rambursare a cheltuielilor de judecată a cunoscut o amplă prezentare în doctrină.^[1]

Astfel, s-a arătat că în plan jurisprudenţial s-a statuat că la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte aceste cheltuieli, făcute în mod justificat de partea câştigătoare. Sub acest strict aspect, buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu are relevanţă juridică.

O atare culpă, conjugată cu unicitatea procesului civil constituie regula degajată de art. 274 alin. (1) C. proc. Civ., care impune cu necesitate ca aceste cheltuieli să fie recuperate de partea care le solicită, dacă a câştigat procesul.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. Civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. Civ., partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar, potrivit alin. (3), judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Articolul 274 alin. (3) C. proc. Civ. Este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

Prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data de 25.02.2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 58826,05 lei reprezentând contravaloare despăgubiri achitate de reclamantă în temeiul asigurării facultative CASCO, la plata sumei de 2.765,01 lei, reprezentând reactualizarea despăgubirii cu 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, respectiv 58,83 lei/zi corespunzător a 47 zile întârziere, calculate de la data de 07.01.2010 (data expirării celor 15 zile de la depunerea ultimului document, conform legii) şi până la 22.02.2010 şi plata sumei corespunzătoare reactualizării cu 0,1% calculată în continuare până la data plăţii integrale; cu cheltuieli de judecată.

În data de 01.03.2010 pârâta a achitat debitul principal conform extrasului de cont din data de 02.03.2010.

La termenul de judecată din data de 09.09.2010, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei a solicitat admiterea acţiunii, să se constate că pârâta a achitat debitul principal, obligarea pârâtei să plătească suma de 3117,46 lei reprezentând penalităţi de întârziere; cu cheltuieli de judecată în cuantum de 4037,82 lei (taxa timbru: 2.842,82 lei, timbru judiciar: 5 lei şi onorariu de avocat: 1.190 lei).

---

^[1] VIOREL MIHAI CIOBANU, GABRIEL BOROI, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ediţia a IIIa, revizuită şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,p.155

Cererea de Chemare in Judecata

Numele,domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,pentru persoanele juridice,denumirea şi sediul lor,precum şi,după caz,numărul de înmatricula-re în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate,se va arăta şi domiciliul ales în România,unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul.

            Dacă părţile sunt persoane fizice cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă numele,domiciliul sau reşedinţa acestora.

            Referitor la celălalt atribut de identificare a persoanei -domiciliu - interesează sub aspect procedural nu atât domiciliul în sensul de locuinţă statornică sau principală, ci locul unde persoana poate fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură.

în cazul în care persoana are şi domiciliu şi reşedinţă, aceasta legitimează alegerea uneia sau actualitatea acesteia, adică coincidenţa dintre desfăşurarea procesului la un moment dat şi faptul de a locui atunci într-un anume loc[1]

            Cât priveşte numele,trebuie avut în vedere că potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice,aprobată prin Legea nr. 323/2003 ,numele cuprinde numele de familie şi prenumele.

            Textul pune pe acelaşi plan,domiciliul cu reşedinţa părţilor. Aceasta deoarece,aşa cum am mai arătat ,ceea ce interesează nu este domiciliul,astfel cum este definit de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate,ci locul unde partea locuieşte efectiv,pentru a-i putea fi făcute toate comunicările în legătură cu procesul. Regula se va aplica şi pentru ipoteza în care partea are şi domiciliu şi reşedinţă,astfel încât va fi ales locul unde ea locuieşte efectiv la data sesizării instanţei.

            Domiciliul indicat în cerere poate fi cel real sau un domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură .

            Actele de procedura vor fi comunicate la domiciliul ales numai dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură. Neindicarea unei astfel de persoane are drept consecinţă că actele de procedură vor fi comunicate la domiciliul real al părţii(art. 93 C. proc. Civ.).

            Dacă pe parcursul procesului una dintre părţi îşi schimbă domiciliul, art. 98 C. proc. Civ. Prevede că,sub pedeapsa neluării în seamă,schimbarea de domiciliu trebuie adusă la cunoştinţă instanţei prin petiţie la dosar,iar părţile potrivnice prin scrisoare recomandată,a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care este înştiinţată instanţa de schim-barea domiciliului . Pedeapsa neluării în seamă constă în aceea că părţii îi vor fi comunicate actele de procedură,şi după schimbarea domiciliului,la vechea adresă,iar citarea îndeplinită în acest mod va fi valabilă.

            În situaţia în care reclamantul învederează că nu cunoaşte domiciliul pârâtului,pentru a se dispune citarea acestuia prin publicitate,conform art. 95 cod. Proc. Civ.,nu este suficientă numai afirmaţia reclamantului,ci instanţa trebuie să-i ceară să facă dovada că a depus toate diligenţele necesare pentru aflarea domiciliului pârâtului,inclusiv prin cerere de la serviciul de evidenţă a populaţiei .Reclamantul care locuieşte în străinătate trebuie să-şi aleagă un domiciliu în România,unde i se vor face toate comunicările privind procesul.

            Alegerea de domiciliu se va face cu respectarea cerinţelor art. 93 C. proc. Civ. Prin indicarea unei persoane căreia să i se facă comunicările,pentru că altfel comunicarea ar trebui făcută la domiciliul real,ceea ce contravine scopului urmărit prin instituirea acestei obligaţii: scurtarea duratei procesului Dacă reclamantul nu îşi alege un domiciliu în România,va fi suspendată judecata,conform art. 155 alin. 1 C. proc. Civ.,printr-o încheiere dată în procedură necontencioasă potrivit dispoziţiilor art. 339.

            Dacă părţile sunt persoane juridice,identificarea se face prin denumire ,sediu ,numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau,după caz,în registrul persoanelor juridice,codul fiscal şi contul bancar .

---

[1] V. M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 26.

Capacitatea de a Incheia Actul Juridic Civil

În funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis) şi incapacităţi ce operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (în această din urmă categorie se includ unele incapacităţi de folosinţă cu caracter de sancţiune, cum ar fi, spre exemplu, decăderea din drepturile părinteşti, precum şi incapacitatea de exerciţiu a persoanei puse sub interdicţie).

            În raport de opozabilitatea lor, distingem: incapacităţi absolute (în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu orice altă persoană - incapacităţile de exerciţiu şi anumite incapacităţi de folosinţă din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine) şi incapacităţi relative [în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane - spre exemplu, incapacităţile stabilite de art. 147 alin. (1) C.civ., de art. 990 C.civ., art. 991 C.civ., art. 1653 alin. (1) C.civ., art. 1654 C.civ. etc.].

            După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în: incapacităţi cu caracter de sancţiune (decăderea din drepturile părinteşti, pedepsele civile stabilite de Codul civil în materie succesorală, precum şi incapacităţile civile stabilite de legea penală) şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.

            Într-o altă clasificare, s-ar mai putea deosebi: incapacităţi instituite în considerarea persoanei (intuitu personae) şi incapacităţi instituite în considerarea naturii sau destinaţiei specifice a anumitor bunuri (intuitu rei). Menţionăm, însă, că majoritatea autorilor consideră că interdicţiile de înstrăinare intuitu rei sunt doar cazuri de inalienabilitate, simple restricţii ale dreptului de proprietate, fiind independente de capacitatea persoanei. Fără a intra în amănunte, subliniem doar că nu este lipsită de importanţă calificarea ca incapacitate intuitu rei sau ca inalienabilitate, spre exemplu, prima calificare are drept consecinţă împrejurarea că, în cazul decesului persoanei în considerarea căreia s-a instituit interdicţia, aceasta din urmă dispare, deci moştenitorii vor putea înstrăina bunul şi mai înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.

            Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele:

-           în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes general, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituite pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu;

-           în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice fără scop lucrativ atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv [art. 206 alin. (3) C.civ.], iar nerespectarea anumitor dispoziţii privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă în condiţiile art. 211 C.civ., cu precizarea că, în principiu, nesocotirea regulilor referitoare la realizarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice nu se sancţionează cu nulitatea [art. 210 alin. (2) şi art. 218 alin. (2) C.civ.].