În literatura de specialitate nu există un
punct de vedere unitar în ceea ce priveşte definirea dreptului subiectiv civil.
în ceea ce ne priveşte, vom defini dreptul subiectiv civil ca fiind
posibilitatea subiectului activ, în Urnitele normelor juridice civile, de a
avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei
coercitive a statului.
Aşadar,
se observă, în primul rând, că dreptul subiectiv civil este o posibilitate
(facultate, putere), desigur recunoscută de legea civilă subiectului activ
(titularului).
în al doilea rând, dreptul subiectiv civil
presupune trei componente, anume:
- posibilitatea
subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în limitele prevăzute
de lege;
- posibilitatea
subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului
pasiv să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva);
- posibilitatea
subiectului activ de a recurge la concursul forţei de constrângere a statului,
dacă dreptul este nesocotit sau încălcat.
Este important de reţinut că existenţa
dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu exerciţiul acestuia, deci
posibilitatea juridică nu este acelaşi lucru cu posibilitatea materializată (cu
efectiva punere în valoare a posibilităţii juridice).
1.2.3. Clasificarea
drepturilor subiective civile
1.2.3.1.Drepturi
subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
În
literatura de specialitate, de regulă, se arată că această clasificare a
drepturilor subiective civile are drept criteriu opozabilitatea lor.
În
ceea ce ne priveşte, apreciem că un asemenea criteriu nu este la adăpost de orice
critică, deoarece, ca realitate juridică, orice drept subiectiv civil este, în
principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept, în sensul că acestea din urmă
nu pot să îl nesocotească. De aceea, vom prefera să împărţim drepturile
subiective civile în absolute şi relative, după cum titularul dreptului poate
să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.[1]
Dreptul
subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate
avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l
exercita.
În
categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât Drepturile
nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.
Dreptul
absolut prezintă următoarele caractere:
- numai
titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate
celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
- îi
corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligaţia
de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau, cum
se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga om nes).
Dreptul
subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate
realiza.
Categoria
drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.
Dreptul
relativ prezintă următoarele caractere:
- este
cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
- îi
corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în
sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o
abţinere (a nu face);
- obligaţia
corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în doctrină,
este opozabil numai subiectului pasiv).
