Prin noţiunea de autoritate părintească se
desemnează ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât
şi bunurile copilului şi care aparţin egal ambilor părinţi. Instituţia
autorităţii părinteşti este tratată în Titlul IV din Codul civil care se
completează cu dispoziţiile Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, nr. 272/2004[1]. Ea
înlocuieşte instituţia „ocrotim părinteşti din vechea legislaţie (art. 97-112
Codul familiei) care recunoştea drepturile faţa de copil deopotrivă ambilor
părinţi, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afară căsătoriei
sau din adopţie..
Definiţia legală a autorităţii părinteşti este
cuprinsă în art. 483 Cod civil şi necesită mai multe precizări. În primul rând,
legiuitorul a schimbat noţiunea de ocrotire părinteasca prevăzută anterior în
Codul familiei cu cea de autoritate părintească[2].
Noţiunea de autoritate este folosită de Codul
civil francez începând din anul 1970, când a înlocuit vechea putere paternă
existentă în Codul Napoleon de la adoptarea lui.
Înlocuirea a fost justificată prin dorinţa de
a revoluţiona această instituţie, astfel că puterea extrem de extinsă a tatălui
a fost transformată într-un instrument de realizare a drepturilor copilului,
exercitat în mod egal de ambii părinţi. De asemenea, schimbarea formei şi a
fondului autorităţii părinteşti a fost impusă de revirimentul pe care
drepturile copilului l-au cunoscut în secolul XX, dar şi de faptul că, în
documentele adoptate de Consiliul Europei se folosea şi se recomanda folosirea
acestei noţiuni.
În ce priveşte ţara noastră, considerăm că
înlocuirea noţiunii de ocrotire părintească prevăzută anterior în Codul
familiei cu cea de autoritate părintească este nefericită şi nici nu era
oportună în acest moment. Susţinem aceasta întrucât sensul cuvântului ocrotire,
care înseamnă a lua sub paza, sub protecţia sa, a apăra, a proteja, a ajuta, a
sprijini, corespundea mult mai bine cu modul în care această instituţie este
privită astăzi, decât cuvântul autoritate.
Acest termen, deşi e mai puţin agresiv decât
cel de putere, folosit de legislaţia veche, înseamnă totuşi drept, putere de a
da dispoziţii, de a impune cuiva ascultare. Or, tocmai această latură de forţă
a instituţiei este în plină schimbare în prezent, tendinţa fiind aceea de a
sublinia obligaţiile pe care le au părinţii faţă de copil, de a întări poziţia
copilului prin consacrarea interesului său ca singura finalitate a acţiunilor
părinteşti şi de a asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând
cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.
Susţinem că schimbarea nu este nici oportună,
întrucât unele organisme europene încearcă înlocuirea termenului autoritate cu
cel de responsabilitate părinteasca, astfel că, dacă se dorea o schimbare,
aceasta trebuia făcută în acest sens.
În al doilea rând, trebuie să recunoaştem
definiţiei analizate modul complet^ şi lipsit de echivoc în care este redactată[1].
[1] M. Of. nr. 557
din 23 iunie 2004.
[2] Dan Lupascu, Dreptul familiei - Editia a IV-a, amendata si
actualizata (iulie 2009), Ed. Universul Juridic, 2009,p.191
