Prin forma actului juridic civil se înţelege
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a
crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă,
expresia „forma actului juridic civil” poate avea şi un sens larg, desemnând
trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic
(forma ad validitatem sau ad solemnitatem)-, forma cerută pentru probarea
actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea
actului juridic faţă de terţi.
Principiul consensualismului
Privită în înţelesul ei restrâns, forma
actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la
rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii
actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege
acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru că actul juridic civil să ia naştere în mod
valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în
scopul de a produce efecte juridice. în alte cuvinte, pentru a produce efecte
juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
În legislaţia actuală, există o consacrare
expresă, cu caracter general, a acestui principiu în art. 1178 C.civ. potrivit
căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă
legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea să valabilă”.
De asemenea, acest principiu este consacrat în
mod expres pentru anumite acte juridice civile, precum contractul de vânzare
[art. 1674 C.civ., conform căruia „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori
dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu
a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”] sau, mai larg, contractele
translative de drepturi reale [art. 1273 alin. (1) teza I C.civ. care dispune
că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al
părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă
asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă
acordul poartă asupra unor bunuri de gen”].
Fiind vorba de un principiu, înseamnă că
excepţiile trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.
