De asemenea, fiind instituite prin lege, persoanele se
află în imposibilitate juridică de a renunţa, în tot sau în parte, la
drepturile şi obligaţiile ce le incumbă. Deci, o eventuală renunţare din partea
acestora la capacitatea lor de folosinţă nu poate să producă efecte juridice.
Potrivit art. 35 din noul Cod civil, capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia.
Cu toate acestea, în temeiul art. 36, drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.
Facem precizarea că, potrivit art. 412 alin. (1), timpul
legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins între a trei sută şi a o
sută optzecea zi dinaintea naşterii (teza I).
Acest interval de timp se calculează de la zi la zi
(teza a Il-a), ceea ce înseamnă că, în calculul lui intră atât prima zi, cât şi
ultima zi. Altfel spus, acest termen nu este pe zile libere130. De fapt,
dispoziţiile art. 412 alin. (1) teza a Il-a derogă de la dreptul comun.
Astfel, potrivit art. 2553 alin. (1) din noul Cod civil,
când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima zi şi ultima zi a
termenului.
Art. 412 alin. (2) oferă posibilitatea ca, prin mijloace
de probă ştiinţifice, să se poată face dovada concepţiunii copilului într-o
anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în
afara acestui interval[1].
Faţă de aceste dispoziţii legale, se poate desprinde
concluzia că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii legale relative (rara tantumj,
ce poate fi răsturnată prin administrarea probei contrare.
In schimb, în vechea reglementare, art. 61 din Codul
familiei nu prevedea posibilitatea de a se face dovada concepţiunii copilului
într-o anumită perioadă din intervalul de timp ce constituie timpul
concepţiunii şi nici în afara acestuia. Cu toate acestea, jurisprudenţa a decis
că era admisibil să se facă dovada concepţiunii copilului într-o anumită
perioadă a timpului legal al concepţiei şi că era inadmisibil să se facă dovada
concepţiunii în afara acestuia. Finalmente, în vechea reglementare, timpul
legal al concepţiei era instituit sub forma unei prezumţii absolute ( iuriset
rare)1'1.
Din punct de vedere medical, momentul naşterii este
chiar momentul în care fătul este expulzat sau extras din cavitatea uterină a
mamei (parturiţie) [2] .
[1] In reglementarea anterioară,
cu titlu particular, art. 654 vechiul Cod civil, dispunea că, pentru a succede,
persoana ce succede trebuie să existe în momentul deschiderii succesiunii
[alin. (1)]. în temeiul aceluiaşi text, copilul conceput era considerat că
există [alin. (2)], iar copilul născut mort era considerat că nu există (3).
Drept urmare, în temeiul art. 654 vechiul Cod civil, copilul conceput dobândea
drepturi succesorale cu condiţia să se nască viu. Acest text nu a fost preluat
în noul Cod civil. în opinia noastră, soluţia este raţională. într-adevăr, din
moment ce art. art. 36 din noul Cod civil se referă fără distincţie la
recunoaşterea drepturilor copilului din momentul concepţiunii, apare inutil să
fie reglementată şi cu titlul particular această posibilitate, mai ales că nu
există aspecte derogatorii de la dreptul comun.
[2] T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1995, p.
383 şi urni
