Societatea comercială –
instituţie fundamentală a dreptului comercial, îşi identifică originile şi apoi
evoluţia în plan legislativ, cu progresul şi dominaţia noului în plan economic,
ajungând în zilele noastre la o recunoaştere doctrinară deplină a influenţelor
prin crearea unei noi ramuri de drept: dreptul
societăţilor comerciale.
În
dreptul roman, societatea comercială era de mai multe feluri: societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium bonorum),
societatea care avea ca obiect un singur
lucru (societas
unius rei) şi societatea
al carei obiect îl formau veniturile (societas questus).
Ceea
ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era
lipsită de personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau
considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu societăţii, ca
patrimoniu distinct al acesteia.
În
timp, societatea comercială a apărut ca o soluţie pentru cei care, deşi
deţineau mari sume de bani, prin funcţiile lor (clerici, militari), erau
incompatibili cu activităţile speculative comerciale. În atare situaţie ei
devin asociaţi ai comercianţilor în baza unui contract de „command”,
prin punerea la dispoziţia lor a unor fonduri de bani sau de marfă, cu condiţia
de a participa la împărţirea beneficiilor şi de a suporta riscurile pierderilor
în limita respectivelor valori.
În secolul al XVIII-lea apar primele societăţi pe
acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi este legată de expansiunile coloniale
ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Aceste companii erau
constituite pe baza unor patente regale sau concesiuni, cu participarea unui
mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii etc.). Contribuţiile
asociaţilor formau un patrimoniu distinct de cel al asociaţilor care aveau ca
titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima oară,
contribuţiile la formarea patrimoniului, au primit numele de „acţiuni”. În ceea ce priveşte riscurile asociaţilor,
acestea erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.
Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a
societăţilor comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El
conţinea dispoziţii privind formele de societate existente în activitatea
comercială.
Pe lângă o formă de societate cunoscută sub
numele de societe generale, consacrată sub denumirea de societate în nume colectiv şi societatea în comandită, constituită pe
baza contractului de „command”, Codul
comercial francez reglementează „societatea anonimă” cu cele două forme ale sale: „societatea pe acţiuni” şi „societatea în comandită pe acţiuni”.
Societatea pe acţiuni putea funcţiona numai pe baza
autorizaţiei guvernului, motiv pentru care această societate va cunoaşte o
adevărată expansiune abia dupa adoptarea legii din 1867, care suprimă această
autorizaţie.
Din momentul apariţiei şi până la
momentul de faţă, societăţile pe acţiuni au devenit nişte entităţi economice,
care au determinat mari influenţe asupra societăţii, asupra politicilor
promovate la nivel de stat, dar şi la nivel mondial.
Puterea societăţilor pe acţiuni este comparată
de unii autori cu puterea feudalilor din perioada medievală.
Societăţile
pe acţiuni au contribuit la dezvoltarea
maşinismului şi comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor, cu toate
consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne. Ele au fost şi sunt şi în
prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi
financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea
unor interese personale ale întreprinzătorilor.
Odată cu statornicirea relaţiilor de
piaţă, rolul societăţilor pe acţiuni devine unul semnificativ, spre exemplu, în
ţările avansate volumul producţiei fabricate de societăţile pe acţiuni
constituie circa 90% din totalul producţiei pe economie. Societăţile pe acţiuni
constituie pârgia dezvoltării accelerate a economiei moderne şi poate fi
considerată drept un început al epocii capitaliste.
