Aceste dispoziţii
legale nu fac însă referire la calitatea de persoane juridice a respectivelor
autorită
Căutând argumente
pentru un asemenea punct de vedere, în ediţia a Il-a a acestei lucrări[1] am arătat că trebuie analizate cu prioritate
prevederile art. 26 lit. a) din Decretul nr. 31/1954, act normativ care a
conţinut vechea reglementare a persoanei juridice, conform cărora sunt persoane
juridice şi „organele locale ale puterii de stat, organele centrale şi locale
ale administraţiei de stat şi celelalte instituţii de stat, dacă au plan de
cheltuieli propriu şi dreptul să dispună independent de creditele bugetare
acordate”, Dispoziţia legală citată se referă însă la modul în care era
organizat statul înainte de 1989, când, potrivit Legii nr. 57/1968 privind
organizarea şi funcţionarea consiliilor populare existau organe locale ale
puterii de stat (consiliile populare ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi
ale sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi consiliile populare judeţene)
şi organe locale ale administraţiei de stat (comitetele şi birourile executive
ale respectivelor consilii populare), sistem de organizare care a dispărut. A
fost schimbat şi sistemul de finanţare a activităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, condiţia existenţei unui plan de cheltuieli
propriu şi a dreptului de a dispune independent de creditele bugetare acordate
fiind astfel imposibil de îndeplinit.
Prevederea legală
citată nu poate deci servi ca argument în susţinerea tezei personalităţii
juridice a autorităţilor administrative în discuţie.
Pe de altă parte,
conform art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, este persoană juridică şi
orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anume scop, astfel că urmează să vedem dacă
primăriile, consiliile locale şi consiliile judeţene întrunesc aceste elemente.
În privinţa
primăriei este evident că aceasta nu are o organizare de sine stătătoare.
Astfel, primăria se constituie din primar, care este şeful administraţiei
publice locale şi al aparatului propriu de specialitate (art. 61 din Legea nr.
215/2001), viceprimari, care au statutul unor adjuncţi ai primarului, cărora
acesta le delegă unele din atribuţiile sale [art. 57 alin. (2) din Legea nr.
215/2001] secretarul comunei, oraşului, municipiului sau al
subdiviziunii-administrativ teritoriale a municipiului, care este un funcţionar
public de conducere şi din aparatul de specialitate al primarului, adică din
entităţi care constituie de fapt organe de conducere ale persoanei juridice
(primarul, viceprimarii şi secretarul), respectiv ale unităţii
administrativ-teritoriale şi din funcţionarii consiliului local. Legea însăşi
caracterizează primăria doar ca pe o structură funcţională permanentă, care nu
poate fi decât a unităţii administrativ- teritoriale, structură a cărei
existenţă este impusă de caracterul deliberativ şi nepermanent al activităţii
consiliilor locale, acestea lucrând în şedinţe ordinare lunare sau în şedinţe
extraordinare.
Primăriile nu au un
patrimoniu propriu iar scopul lor nu este nici el unul distinct de cel al altor
persoane juridice ci acela de a aduce la îndeplinire dispoziţiile primarului
(care este membru al acestei structuri !) şi hotărârile consiliului local.
Consiliile locale
au o organizare incompletă, aspect ilustrat de faptul că ele nu au organe de
conducere proprii (legea prevede sub acest aspect doar că şedinţele consiliului
sunt conduse de unul dintre consilieri, care semnează, împreună cu secretarul unităţii
administraţiv-teritoriale, hotărârile adoptate - art. 47 din Legea nr.
215/2001) şi în consecinţă nici nu pot fi reprezentate distinct în raporturile
cu terţii.
Astfel, bugetele locale sunt în realitate bugetele
unităţilor administrativ-teritoriale[2]. Este adevărat însă că unele dintre
atribuţiile consiliului local, aşa cum sunt acestea prevăzute de art. 36 din
Legea nr. 215/2001 , îndeosebi aceea de a administra domeniul public şi pe cel
privat al localităţii par a evoca existenţa unui patrimoniu propriu.
[1] E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, op. cit., p. 126-127.
[2] M. Nicolae, Consideraţii
asupra calităţii de subiect de drept civil a unităţilor
administrativ-teritoriale, Dreptul, nr. 5/2002, p. 49.
