Orice societate omenească îşi bazează existenţa pe
organizare, pe o anumită ordine social-politică, adică pe unele norme de
conduită generale, a căror respectare constituie pentru ea o chestiune vitală.
Nerespectarea acestor norme atrage răspunderea celor care le-au încălcat.
Instituţia răspunderii, considerată în mod tradiţional
instituţia centrală a tuturor ramurilor dreptului, continuă să deţină această
poziţie şi în zilele noastre.
Corolar al normei de conduită socială – morală, civică şi cu
deosebire al celei juridice – instituţia răspunderii, care dă expresie
dreptului în forma cea mai concentrată, reflectă stadiul de evoluţie al
întregii vieţi sociale şi indică, în cel mai înalt grad, măsura şi influenţa
răspunderii legale asupra nivelului conştiinţei sociale, al atitudinii şi al
responsabilităţii oamenilor în multiplele lor raporturi sociale.
În societatea omenească nu-i este nimănui îngăduit să încalce
sfera drepturilor altei persoane provocând acestuia vreun prejudiciu prin
activitatea sau abţinerea sa. Această normă elementară de conduită nu este
circumscrisă exclusiv la raporturile juridice, ci este un foarte vechi precept
cunoscut, ca o regulă generală de comportare, încă din cele mai îndepărtate
vremuri, şi la cele mai diferite comunităţi şi orânduiri sociale.
Această regulă fundamentală de comportare este cunoscută în
drept sub denumirea de principiul răspunderii, iar totalitatea normelor prin
care se reglementează aplicarea în practică a acestui principiu formează
instituţia răspunderii[1].
În condiţiile actuale, când sunt consemnate creşteri
exponenţiale ale faptelor de încălcare a legii, de la cele mai puţin
periculoase, până la crima organizată şi criminalitatea de înaltă violenţă, se
vădeşte imperios necesară extinderea incriminării lor şi înăsprirea
sancţiunilor aplicate acestor categorii de fapte.
În aceste condiţii, instituţia răspunderii juridice,
dobândeşte o importanţă cu totul specială, pentru că sensul ei este acela de a
garanta stabilitatea şi ordinea[2].
Trebuie făcută distincţie între
responsabilitate în general ca şi categorie filosofică şi răspunderea juridică,
ca instituţie a dreptului. În prima perspectivă, răspunderea nu se identifică
cu sancţiunea şi constrângerea statală, ea derivând din demnitatea omului şi
îşi are originea în liberul său arbitru.
În orice direcţie si-ar îndrepta atenţia omul conştient
întâlneşte propria sa responsabilitate. De aceea, prin liberul său arbitru omul
se distinge de tot ce vieţuieşte, iar prin responsabilitate, în general, şi mai
ales prin responsabilitatea juridică, în special îşi pune singur limitele peste
care nu poate deveni pozitiv[3].
Responsabilitatea este o dimensiune a dreptului pentru că
exprimă actul de angajare a individului care îşi asumă consecinţele acţiunii
sau inacţiunii sale, act care este judecat (apreciat) în funcţie de gradul şi
conţinutul procesului de transpunere conştientă în practică a normelor sociale.
Responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică,
pentru că, aceasta din urmă reprezintă un raport juridic impus din afara
individului, pe când responsabilitatea reprezintă actul personal pe care
individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportându-se la normele şi
valorile societăţii. Responsabilitatea exprimă faptul că omul, ca individ şi
comunitatea umană, sunt conştiente de existenţa normelor de drept în societate.
Faţă de acest lucru, atât individul cât şi comunitatea îşi asumă răspunderea
pentru ca sistemul de drept să funcţioneze potrivit regulilor de conduită[4].
În enunţul său general, noţiunea de răspundere juridică este
înţeleasă ca o obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării normelor de
conduită, dar în literatura noastră de specialitate se subliniază că nu trebuie
să se facă confuzie între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică – noţiuni
diferite – şi că definirea răspunderii juridice se poate face numai
pornindu-se, deopotrivă, de la faptul ilicit şi sancţiunea juridică, astfel că
„răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care,
potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care
constituie cadru de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea
sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi
al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”[5].
Răspunderea juridică
este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat
dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii. Conţinutul
acestui raport juridic de tip special este alcătuit din dreptul statului de a
aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care au încălcat
prevederile legale şi obligaţia acestor persoane
[1] I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa – Răspunderea civilă,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag 9-10.
[2] C. Voicu – Teoria generală a dreptului, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, pag 285.
[3] I. Dogaru – Drept civil. Idei producătoare de efecte
juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag 571-572.
[4] C. Voicu – op. cit., pag 106-107.
[5] I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa – op. cit., pag 10-11.
