În acest sens, sunt aplicabile prevederile de
la art. 438-441 NCPC, care reglementează hotărârea prin care se încuviinţează
învoiala părţilor.[1]
Pentru că dă expresie voinţei părţilor şi
înţelegerii dintre ele, hotărârea care consfinţeşte tranzacţia părţilor poate
fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic
superioară. Aceasta chiar şi atunci când, în lipsa existenţei tranzacţiei,
hotărârea putea fi atacată şi cu apel şi cu recurs. Trebuie să subliniem că
nici recursul nu poate fi exercitat pentru motivele de nelegalitate stabilite
de art. 488 NCPC, ci doar pentru motive procedurale, care ţin de citarea
corectă a părţilor, de alcătuirea completului de judecată sau alte motive.
După pronunţarea hotărârii judecătoreşti,
partea care a pierdut procesul poate să achieseze la hotărârea judecătorească.
Aceasta se poate prezenta sub două forme: fie după pronunţarea hotărârii partea
renunţă la calea de atac pe care o putea folosi, fie renunţă la calea de atac
pe care deja a exercitat-o.
Achiesarea poate fi totală sau parţială, motiv
pentru care poate privi, potrivit art. 464 NCPC, hotărârea judecătorească în
întregul ei sau doar o anumită parte din hotărâre.
Se
poate accepta şi o achiesare condiţionată, însă aceasta produce efecte doar
dacă este acceptată expres de partea adversă. Când suntem în prezenţa
achiesării condiţionate, nu este valabilă acceptarea tacită.
Fiind un act de dispoziţie al părţii,
achiesarea se poate face după pronunţarea hotărârii judecătoreşti sau după
promovarea căii de atac.
Şi în caz de achiesare, sunt aplicabile
prevederile care reglementează renunţarea la calea de atac în faţa primei
instanţe.
În art. 464 NCPC se prevăd felurile
achiesării, care poate fi: expresă, tacită, totală şi parţială.[2]
Achiesarea expresă se face de parte prin act
autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în
temeiul unei procuri speciale.
[1] L. Dănilă Cătună, Drept procesual civil. Partea generală, ed. a
3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010,p.132
