Consideraţii generale
Noţiunea de formă a actului juridic civil
Prin forma actului
juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
civil concret.
Pe lângă această
accepţiune restrânsă, expresia „forma actului juridic civil” poate avea şi un
sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi
validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem)-, forma
cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută
pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Principiul consensualismului
Privită în înţelesul
ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această
materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul
autonomiei de voinţă).
Prin principiul
consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul
juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă
manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. în alte
cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu
trebuie să îmbrace o formă specială.
În legislaţia actuală,
există o consacrare expresă, cu caracter general, a acestui principiu în art.
1178 C.civ. potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţe
al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă”.
De asemenea, acest
principiu este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile,
precum contractul de vânzare [art. 1674 C.civ., conform căruia „cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă”] sau, mai larg, contractele translative de drepturi reale [art. 1273
alin. (1) teza I C.civ. care dispune că „drepturile reale se constituie şi se
transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin
individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”].
Fiind vorba de un
principiu, înseamnă că excepţiile trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute
de lege.
Prin forma pentru
valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de validitate,
esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte
în mod valabil.
În ceea ce ne
priveşte, apreciem că forma ad validitatem poate să fie nu numai legală, ci şi
voluntară, deci nu ar trebui exclusă posibilitatea părţilor actului juridic de
a ridica, prin voinţa lor, forma unui act juridic care, potrivit legii, nu este
solemn, la rangul de condiţie esenţială pentru încheie- ioa valabilă a actului
juridic respectiv. Spre exemplu, părţile se înţeleg cu privire la încheierea
unui contract (pentru care legea nu ar pretinde forma ud validitatem),
stabilind drepturile şi obligaţiile ce constituie efectele ncestuia, însă mai
convin că respectivul contract va fi considerat valabil încheiat numai din
momentul întocmirii lui în formă autentică. Desigur că, In baza principiului
libertăţii actelor juridice, părţile, prin acordul lor de voinţă, expres sau
tacit [art. 1242 alin. (2) C.civ.], ar putea renunţa ulterior III forma pe care
o stabiliseră iniţial. De asemenea, ar fi posibil să so facă n ofertă în
vederea încheierii unui contract pentru care legea nu cori forma ad
validitatem, dar ofertantul să stipuleze că simpla acceptare a ofertei nu este
suficientă, ci contractul trebuie încheiat în formă autentică.
Instituirea formei
necesare pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil se bazează pe
următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care
o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau pentru
patrimoniile celor care le fac (de exemplu, în cazul donaţiei, al renunţării
exprese la succesiune etc.); asigurarea libertăţii şi certitudinii
consimţământului (cum este cazul testamentului); exercitarea unui control al
societăţii, prin organele statului, cu privire la actele juridice civile care
prezintă o importanţă ce depăşeşte cadrul strict al intereselor părţilor (de
exemplu, în cazul contractului prin care se înfiinţează o societate cu
personalitate juridică, al convenţiilor care strămută sau constituie drepturi
reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.).
