În societate oamenii interacţionează în funcţie de nevoile, interesele
sau obiceiurile lor, fiecare săvârşind fapte ale căror efecte se fac simţite
faţă de ceilalţi pacticipanţi la viaţa socială.
Faptele pe care oameniii le săvârşesc pot să apară în concordanţă cu interesele societăţii sau să fie
de natură a satisface interesele proprii ale făptuitorului nesocotind interesele generale.
Pr.dr. Mihail Eliescu vorbea în lucrarea sa “Răspunderea civilă
delictuală”despre acest aspect în următorii termeni:
“O faptă este săvârşită. Societatea în care trăieşte făptaşul o
socoteşte reprobabilă. În ce mod se va manifesta această judecată socială de
valoare? Iar
întrucât, prin efectul săvârşirii în societate a unei asemenea fapte, o altă
persoană a fost vătămată în fiinţa ei fizică ori morală sau în bunurile sale,
cine va trebui să suporte consecinţele acestei vătămări? Este problema răspunderii.”
Răspunderea
este rezultatul săvârşirii unei fapte neagreate de societate, a unei fapta ce
vine în contradicţie cu interesele generale. Atributul de faptă reprobabilă,
condamnabilă, este determinat de reacţia societăţii faţă de acţiunile unui
membru al său.
Urmărind
aceste argumente ajungem la considerarea
opiniei potrivit căreia răspunderea este „un fapt social”[1]
Aceasta înseamnă că răspunderea nu este un atribut al persoanei umane nici dacă
ne referim la făptuitor ca persoană supusă răspunderii, nici dacă avem în
vedere persoana prejudiciată ca „beneficiar” al efectelor răspunderii.
Răspunderea este un fapt social întrucât reprezintă reacţia organizată sau
spontană a comunităţii faţă de efectele resimţite de aceasta ca urmare a
săvârşirii unei fapte neagreate, ce contravine normelor de convieţuire şi
valorilor sociale ce aparţin grupului grupului. Opinia poate fi susţinută prin
invocarea faptului că limitele răspunderii sunt, în general, determinate prin
aplicarea principiului proporţionalităţii (valoarea social umană a echităţii).
