Deşi are o
reglementare legală existenţa noţiunii de nume nu poate fi explicată doar sub
acest aspect.
Numele este o
noţiune complexă a cărui naştere, din punct de vedere istoric, este în primul
rând rezultatul unui uzaj îndelungat, ca orice element care ţine de limbaj.
Este astfel
vorba despre aspecte de ordin voluntar, iar nu de reglementare: familia unui
individ îl desemnează printr-unul sau mai multe cuvinte sau individul însuşi
îşi alege un asemenea mod de individualizare iar comunitatea din care face
parte îl acceptă ca atare.
Şi fenomenul
invers stă la originea multora dintre numele purtate astăzi de diferite
persoane: comunitatea îi atribuie un apelativ persoanei şi printr-un uzaj
îndelungat acesta se impune ca nume.
Elemente dintre
cele mai diverse au determinat conţinutul numelor şi modul lor de atribuire:
trăsături fizice ale persoanei, ocupaţia, legăturile de familie, apartenenţa la
un grup etnic sau la o naţiune, religia etc.
Voluntarismul
atribuirii numelui implică însă o lipsă de stabilitate în acest domeniu
deosebit de important al identificării. Este şi motivul pentru care evoluţia
societăţii a impus reglementarea sa legală[1].
Numele devine
astfel o noţiune juridică, păstrând însă multe dintre trăsăturile sale
originare.
Astfel,
structura şi regulile de atribuire a numelui iar nu numele însuşi fac obiect al
reglementării.
Legăturile de
familie sunt cele care determină acea parte a numelui denumită „numele de
familie” iar voluntarismul continuă să se manifeste, deşi câmpul său de
aplicare este limitat: părinţii sunt cei care aleg prenumele copilului lor,
persoana însăşi îşi poate alege un pseudonim sau poate obţine.
În condiţiile
prevăzute de lege, modificarea sau schimbarea numelui ori a prenumelui.
Nu există o
definiţie legală a numelui dar prin reglementarea structurii, dobândirii,
modificării şi a schimbării acestuia legea oferă elementele necesare definirii
sale.
Pe baza acestor
elemente în literatura juridică au fost propuse mai multe definiţii ale
numelui, dintre care o reţinem pe cea conform căreia numele este „acel atribut
al persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în
familie şi în societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu
această semnificaţie. "
Numele are o
structură şi aceasta este stabilită de art. 83 NCC. Conform dispoziţiei legale
citate gumele cuprinde numele de familie şi prenumele.
” Aceeaşi idee
este exprimată şi de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice.
Numele de
familie, desemnat în vorbirea curentă prin expresia „nume patronimic”, este
acea componentă a numelui care indică legătura persoanei fizice cu o anumită
familie şi o desemnează în raporturile sale cu membrii altor familii.
El se dobândeşte
conform legii, fără să existe posibilitatea vreunei manifestări voluntare în
alegerea sa.
Prin excepţie, o
manifestare limitată a voluntarismului este permisă în această materie atunci
când părinţii copilului nu au un nume comun, copilul urmând să poarte numele
convenit de părinţi, care poate fi numele de familie al unuia dintre aceştia
sau numele lor reunite.
Dacă părinţii nu
se înţeleg, va decide instanţa de tutelă [art. 18 alin. (3) din Legea nr.
119/1996].
Tot printr-o
manifestare de voinţă se stabileşte şi numele copilului găsit, ale cărui date
de identificare nu se cunosc şi cele ale copilului părăsit în maternitate de
mama a cărei identitate nu a fost stabilită.
În asemenea
situaţii numele copilului va fi stabilit de primarul localităţii în a cărei
rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea
lui [art. 84 alin. (3) NCC şi art. 24 din Legea nr. 119/1996],
