 |
| Adăugați o legendă |
Acest caracter se
bucură de o reglementare expresă, care se regăseşte în art. 28 alin. (2), teza
I NCC , dar şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice ale omului.
Începutul capacităţii de folosinţă. începutul capacităţii de folosinţă
este marcat de momentul naşterii persoanei. Aceasta este regula enunţată de
art. 35, teza I NCC .
Până la naştere copilul nu are o individualitate
distinctă ci este doar o parte sistemului biologic al mamei (pars viscerum
matris). Embrionul sau fetusul (distincţia se face în funcţie de stadiul de
dezvoltare a copilului nenăscut) nu au o existenţă autonomă, nu sunt fiinţe
umane desăvârşite şi, ca urmare, nu au personalitate juridică.
Data naşterii este
prevăzută în certificatul de naştere, care cuprinde o rubrică specială în acest
scop şi care constituie, în general, mijlocul de probă al acestui fapt
generator de stare civilă.
De la această
regulă există şi o excepţie, stabilită de art. 36, teza I NCC , care dispune că
„drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se
naşte viu”[1]. Pentru stabilirea momentului concepţiei,
respectiv a momentului de la care se consideră că persoana există, trebuie să
recurgem la prevederile art. 412 alin. (1) NCC , conform cărora
„Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea
naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu
zi.”
Această ultimă
dispoziţie instituie două prezumţii legale:
- prezumţia celei mai
lungi gestaţii (300 de zile) şi a celei mai scurte gestaţii (180 de zile).
Aceasta este o prezumţie împotriva căreia nu este permisă dovada contrară
(juris et de jure). Astfel nu este permis să se dovedească împrejurarea
concepţiei copilului într-o perioadă situată dincolo de limita a 300 de zile
înainte de naşterea sa (să se pretindă, spre exemplu, că aceasta ar fi avut loc
cu 307 zile înainte de naştere) şi nici la o dată situată la mai puţin de 180
de zile faţă de momentul naşterii;
- prezumţia că era
posibilă conceperea copilului în oricare din zilele intervalului cuprins între
a 300-a şi a 180-a zi înainte de naşterea acestuia.
Sub imperiul
Codului familiei, care, prin art. 61, instituia aceeaşi regulă de calcul a
timpului legal al concepţiunii, natura acestei din urmă prezumţii a fost
controversată în literatura de specialitate[2]. Opinia majoritară a fost în sensul că aceasta
este o prezumţie relativă (juris tantum), fiind permis să se probeze că faptul
concepţiei a avut loc într-o anumită perioadă a intervalului de 121 de zile prevăzut
de lege. Practica judiciară a îmbrăţişat şi ea această opinie.
Legiuitorul a
curmat orice controversă asupra acestui subiect prevăzând expres, în alin. (2)
al art. 412 NCC , că prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada
concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul care constituie
timpul legal al concepţiei. Mai mult, prin asemenea mijloace de probă se poate
face şi dovada împrejurării că respectivul copil a fost conceput chiar şi în
afara acestui interval.
Capacitatea de
folosinţă a copilului conceput, care se bazează pe o ficţiune (copilul nu
există, ci este considerat că există), mai poartă denumirea de capacitate de
folosinţă anticipată.
Pentru ca această excepţie de la regula conform căreia capacitatea
de folosinţă a persoanei fizice începe de la naştere să fie operantă trebuiesc
îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
• Să fie vorba despre
drepturile copilului iar nu despre obligaţiile sale civile;
• Copilul născut viu.
;
Câteva explicaţii
se impun. ;
Această excepţie a
fost instituită din considerente de echitate. Justificarea sa este excelent
făcută de următorul exemplu astfel expus de eminentul profesor care a fost C.
Stătescu: „dacă în timpul sarcinii mamei, soţul acesteia decedează, în lipsa
prevederii care ia în considerare, ca subiect de drept, şi pe copilul nenăscut
dar conceput, acesta ar fi trebuit să fie exclus de la moştenirea tatălui său,
ceea ce ar crea o gravă injustiţie”[3].
Principalul domeniu
de aplicare al regulii infans conceptus a şi rămas cel al dobândirii
drepturilor prin moştenire, motiv pentru care prevederile art. 957 NCC , consacrate
capacităţii de a moşteni, fac referire expresă la aplicarea dispoziţiilor art.
36 NCC [4]. Termenul de un an pentru
exercitarea dreptului de opţiune succesorală al celui care s-a născut după data
deschiderii moştenirii va începe însă că curgă de la data naşterii acestuia
[art. 1103 alin. (2), lit. a) NCC ].
[1] Conform cuvântiui latin infans conceptus pro nato
habetur quoties de commodis ejus agitur.
[2] Pentru prezentarea acestei
controverse a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul
familiei, ed. a Vl-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 306-308; Gh. Beleiu,
Drept civil. Persoanele, op. cit., p. 48; Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.
Hageanu, Dreptul familiei, ed. 4, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 186-188.
[3] C. Stătescu, op. cit., p. 51
[4] /. Genoiu, Condiţiile
dreptului de a moşteni în noul Cod civil, Dreptul nr. 6/2011, p. 15-16.
