Interpretarea normelor juridice reprezintă
acea operaţiune de stabilire, în acord cu voinţa reală a autorităţii emitente,
a condiţiilor şi consecinţelor aplicării unei norme juridice la diverse
situaţii de fapt concrete.
Interpretarea normei juridice este, potrivit
doctrinei , întreit determinată.
În primul rând, datorită dinamicii vieţii
sociale, apar situaţii juridice noi, care nu se încadrează perfect în
situaţiile tip avute în vedere de legiuitor atunci când a formulat o anumită
normă juridică, punându-se astfel problema de a stabili, pe cale de
interpretare, dacă norma respectivă este sau nu incidenţă şi în cazul acestor
situaţii. Spre exemplu, într-o anumită perioadă de aplicare a vechiului Cod
civil s-a pus problema dacă art. 1000 alin. (1) teza I, care prevedea că suntem
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care
suntem obligaţi a răspunde, instituie un principiu al răspunderii civile
delictuale pentru fapta altei persoane sau, dimpotrivă, evocă doar faptul că
există posibilitatea ca, prin diferite texte legale speciale, cum ar fi, spre
exemplu, şi cele ale art. 1000 alin. (2), (3) şi (4), să se instituie o
asemenea răspundere. Noul Cod civil a confirmat faptul că, în materie de
răspundere civilă delictuală, principiul este cel al răspunderii pentru fapta proprie,
iar răspunderea pentru fapta altei persoane este o răspundere de excepţie,
limitată la cazurile anume stipulate de lege. în acest sens, sunt lipsite de
echivoc dispoziţiile art. 1372 alin. (1) din noul Cod civil care, evocând
această răspundere, stipulează că poate izvorî numai în lege, contract sau
hotărâre judecătorească.
În al doilea rând, interpretarea se impune
şi datorită termenilor şi expresiilor de maximă generalitate folosiţi de
legiuitor în redactarea normelor juridice, situaţie determinată, evident,
tocmai de caracterul general şi abstract al acestora. Spre exemplu, art. 1378
din noul Cod civil, care instituie răspunderea civilă delictuală a
proprietarului pentru ruina edificiului, nu prevede nici măcar cu titlu de
exemplificare ce se înţelege prin ruinare, edificiu sau construcţie, rămânând
în sarcina interpretului, judecător sau doctrinar, să stabilească semnificaţia
lor juridică.
În al treilea rând, o parte însemnată dintre
termenii folosiţi de legiuitor în redactarea textelor legale au o semnificaţie
specifică, uneori diferită de cea din vorbirea curentă. De fapt, sub acest
aspect, edificatoare sunt dispoziţiile Legii nr. 24/2000. Astfel, după cum s-a
mai precizat, potrivit art. 34 alin. (1) din această lege, actele normative
trebuie redactate într-un limbaj şi stil specific normativ, concis, sobru şi
precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor
gramaticale şi de ortografie. Cu toate acestea, acelaşi act normativ, în art.
34 alin. (4), dispune că redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor
în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor
şi că redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a
textului de către destinatarii acestuia.
În general, problema interpretării nu se mai
pune în acele situaţii în care chiar legiuitorul, în actul normativ edictat,
explică semnificaţia juridică a diverşilor termeni sau sintagme. Astfel, în
temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, dacă o noţiune sau un termen nu
este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în
context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul
dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi
devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie. Utilizarea unor
explicaţii prin norme interpretative este, potrivit art. 36 alin. (3) din
acelaşi act normativ, permisă numai în măsura în care ele sunt strict necesare
pentru înţelegerea textului.
Interpretarea legii reprezintă o etapă
necesară şi esenţială în procesul de aplicare a legii. Fără interpretare,
actelor normative nu pot fi puse în operă.
Sintetizând, apreciem că interpretarea are
drept conţinut lămurirea sau explicarea sensului voinţei legiuitorului,
exprimată într-o normă juridică de drept civil, iar scopul interpretării este
corectă încadrare a diferitelor situaţii de fapt în ipoteza normei de drept
civil.
